În faţa ţăranului şi ingerii transpiră

Cap de ţăran

Cap de ţăran

Ai privit iubitul meu frate vreodată, cu ochii minţii,  tabloul lui  Octav Băncilă, numit Răscoala? Un ţăran cât muntele Ceahlău, cu picioarele goale bătucite de atâta mers prin istorie, pe jos, cu părul vâlvoi, – el nu avea timp să se pieptene, şi să-şi dea cu gel, pieptenele lui avea doar cinci dinţi, şi şi-l trecea peste frezură când avea timp, între două răscoale. Priveşte-i faţa aspră, cu ochii mari cât veacurile, uită-te în fundul lor ca pe fundul unui lac într-o amiază de vară, vei vedea acolo, un neam întreg înecat, toţi dacii stau pe fundul acestor ochi ca într-un sarcofag imens, aşteptând învierea. Şi  învierea lor de-acolo v-a porni din aceşti ochi frumoşi ca o cruce. Priveşte-i pumnii încleştaţi. Ştii ce strânge el în acei pumni? Îţi spun eu fratele meu, şi crede-mă, ştiu ce spun, strânge veşnicia. Ţăranul lui Băncilă fuge, dar el nu fuge de trecut, l-a trăit şi nu îi mai e teamă de el! A fost sărac toată viaţa, nu fuge de sărăcie, s-a născut sărac, a ajuns la această vârstă tot sărac, e sigur că v-a muri la fel, dar el aleargă spre viitor, cu pieptul desfăcut. Un piept în care bate o inimă cât un continent. Priveşte-i cămaşa, de cânepă, albită de soţia sau mama lui în sute de ape, bătută cu maiul pe piatra pârâului de la marginea satului. Acum nu mai este atât de albă, este pătată pe ici pe colo de vremurile pe care le-a străbătut. Uită-te fratele meu cu câtă îndârjire aleargă, parcă pluteşte.  O, am greşit, nu poate, chiar pluteşte, sub tălpile sale nu e pământ, e ţărână amestecată cu cer. În faţa acestui ţăran, în faţa oricărui ţăran, îngerii se intimidează şi transpiră. Dar câţi ţărani adevăraţi mai avem noi? Într-un sat îi poţi număra pe degetele unei singure mâini. Cât timp pe pământ mai sunt ţărani, să nu ne temem de moarte, ei sunt învierea unui popor. Binecuvântează-i Doamne pe ţărani!

P.S. Regret că nu am găsit acest tablou al lui Băncilă…

Anunțuri

4 gânduri despre „În faţa ţăranului şi ingerii transpiră

  1. Ţăranii noştri nu cer să fie idealizaţi, nici elogiaţi. Trebuie descrişi aşa cum sunt. Lecţia asta mi-a dat-o tata, cândva. Când după mulţi ani, m-am întors la casa părintească, să-i văd pe ai mei, l-am găsit pe tata, sub vişinul din faţa casei, pe o saltea de paie ce acoperea un pat de fier cu arcurile lăsate. În acel an, se dăduseră pământurile înapoi, proprietarilor, şi l-am întrebat ce o să facă, de-acum, cu pământul lui. S-a desprins de pe arcurile tari ale patului şi, mi-a zis să-l urmez la capătul satului, pe ogorul lui. Ajunşi în faţa unei brazde, s-a aplecat şi a frământat în palme pământul, răsturnat proaspăt de lama plugului. „Când eram în război şi intram în cutare sat, undeva, luam pământ în palme, îl pipăiam îndelung, apoi îi dam drumul în ţărână. Nu-i de-al nostru, spuneam”. „Ei şi?… l-am întrebat, văzând că iarăşi tace. Şi acesta cum e?” „Nu mai ştiu, acum. Dar, după terminarea războiului, tocmai din Tatra ne-am întors, fiecare pe la casele lor, fără odihnă, fără somn, am tot mers pe jos, ca să ne vedem pe pământurile noastre. Primul lucru, la intrarea în sat, a fost să vin tot în locul acesta şi să-mi sărut pământul”. După care a tăcut, cu ochii însă ţintă la un stol de vrăbii, ce huruiau într-un pâlc de scaieţi, după care a ridicat ochii spre cer, să-mi ascundă o lacrimă, scăpată, din sipetul destăinuirilor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s