Confesiuni*

Oriunde m-au purtat paşii, pe cărărlie vieţii, am dus cu mine în braţe ca pe un prunc de aburi, satul meu natal cu nume de tămâie „binemirositoare”. Când lumea îmi părea prea mică, când sufletul nu mai avea loc prin mulţimea răutăţilor ei, mă întorceam mereu cu desaga plină de cuvinte, în chilia strâmtă a unei amintiri din copilărie. Numai acasă, răsadul bucuriei se prinde, oricât de potrivnice ar fi vremea şi vremurile. Satul e locul unde s-a născut veşnicia spunea poetul -, îmi place să cred că şi eu am sorbit o picătură din roua eternităţii căzută pe florile de păpădie, când cu ochii cărpiţi de somn, mânam turma mea de trei mieluşei pe Dealul Pinului. Bunicii mei mi-au vegheat dintr-o stea zbuciumul şi neliniştea, mâinile lor de spumă albă mi-au împletit bici cu care plesneam peste bot tristeţea. Nu-mi este îngăduit să uit zilele în care mă jucam „de-a v-aţi ascunselea” cu „îngeri” de seama mea: Costea, Vasile, Ioana, Viorica, Marioara, Steluţa, când eu mă ascundeam mereu şi mereu în tufişul unui gând, iar ei fără să mă vadă scuipau în poarta în care tata cioplise doine, zicând: ” te-am văzut, te-am văzut, stai în tine ascuns, ieşi odată şi vino în realitatea noastră”. Şi ei nu minţeau -, îngerii şi copiii nu au învăţat să mintă, chiar dacă eu mă încăpăţânam să-i contrazic, doar surioara mea Marioara s-a ascuns tot aşa în joacă de alţi „îngeri”, atât de bine, că nici până azi nu a mai fost găsită… Şi acum parcă mai pâlpâie amurgul peste Ţurgui, ca  atunci când mama îmi oblojea urechea stângă cu balegă de cal „friptă” pe plită, pentru a-mi ostoii durerea cuibărită printr-o adiere de vânt, după o scaldă în Bâştoiul de la Mănteşti. Parcă mai ieri fraţii mei mai mari – şapte la număr, se întreceau care să mă înalţe mai întâi pe umeri. Suave amintiri, ce dulce şi parfumat este gustul vostru! Şi acum duminica aceea înaltă de august, când am trecut unul în celălalt prin inelul de nuntă – soţ şi soţie, îşi unduie în mine clipele. Privesc adesea, încurcat peste umeri şi mă zăresc într-un cotlon al timpului, cu mâna pe creştetul copiilor noştri, Geta şi Adrian, întorşi cu pluguşorul, cu trăistuţa doldora de bunătăţi, şi cu câţiva bănuţi zornăind în hăinuţele de fâş. Uneori noaptea, când apa somnului mă aruncă peste ostrov, stau la taifas cu cei de pe malul celălalt: nenea Goidescu, Burlăcel, Miţirliu, Blegu, Moaşa, Cocoana, tata, mama, fraţii, surorile, cu tot satul prelins DINCOLO, şi câte nu avem a ne spune!

*Din „Biserica din Pin” – Monografie.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s