Cuvintele învărgate ale poetului Nicolae Tudor

Despre Nicolae Tudor, scriitor buzoian de marcă, mi-a vorbit prima oară, poetul, prietenul și consăteanul Ion V. Nica, plecat prea devreme să recite poezii de dragoste pe o stea cu lumină verde. Tot de la el am aflat câteceva despre cenaclul din bar. Mai târziu, alți amici și colegi de cenaclu, Viorel Frâncu, Ștefan Dima, Mihai M. Macovei, Dumitru Istrate-Rușețeanu etc., mi-au povestit cu lux de amănunte despre activitatea ineditului cenaclu și despre activiștii acestuia. Pe Nicolae Tudor nu l-am văzut față către față niciodată, dar de câteva zile grație Internetului, am devenit prieteni pe Facebook. De ziua onomastică, ieri 23 aprilie 2014, poetul N. Tudor mi-a făcut o mare surpriză oferindu-mi un cadou de mare preț: cartea sa „Duminicalii”, un ziar și un ciclu de poeme, fiecare pe câte o filă de o calitate superioară, pe o parte cu picturi, semnate se pare de domnia sa, fiind și un excelent artist plastic, iar pe cealaltă, creația literară propriuzisă. De la bun început mi-am dat lesne seama că am în față poeme scrise de un poet născut, nu făcut, care în fiecare creație se reinventează pe sine. Întreg proiectul literar – o viitoare carte din câte am înțeles, este un experiment literar, comico-tragic, un fel de râsu-plânsu cu influențe din trei mari poeți români, fără să-i afecteze în vreun fel originalitatea: N. Stănescu: „arborii  și-au făcut obiceiul / de a-și arăta mai întâi verdele”, „conștiința e ocupată / să se bată cap în cap cu / divinitatea”, „sensul vieții e / o nuntă fără mireasă”. M .Sorescu: „Doamne-Doamne, / m-am simțit prost toată viața pe care / mi-ai dat-o” „viața-i un cod galben fără sfârșit”. E. Bota: „ce vreți de la mine / nu nu sunt / eu / urâtul / se reproduce / de-ararul / și-naltul întregilor mele rotunduri / mamă / astea-s palmele tale, / acesta-i cântecul tău? / și ce ierni trec fără să mă dau cu sania…” Preocuparea pentru destinul cetății capătă la Nicolae Tudor dimensiuni cosmogonice: „poporule / ne-a plecat / cel predispus să facă / jurământ de atitudine sacră”, dar tragismul acestei constatări, crede poetul „e prea târziu să dăm prezentul înapoi”, și că acest „acum” ar „merita o crenguță cu spini!”. Poetul „viețaș printre ei” concitadinii săi din orașul unde „adevărul este / urâțit și ascuns sub tăceri!”, simte cu amărăciune că „oamenii cinstiți au devenit o categorie ciudată” și că el, poetul, conștient că „răul pe care-l trăim azi să nu mai fie posibil și mâine„* se pregătește să urce în vârful veacului și să-și dea drumul în „burta unui cuvânt”, și așa să salveze societatea, „să nu se ducă (…) de râpă”. N. Tudor este un poet pe care dacă literatura nu l-ar fi avut, cititorii se vedeau obligați să-l creeze. Viitoarea carte de poeme „Cuvinte învărgate” ajunse deja „în fața cătării” vor ieșii triumfătoare de sub șenilele „excavatorului nicolae”, vor bate trei pași de defilare și vor raporta cititorului „dacă nu hrănești o fiară, / până la urmă te va mânca”. Poetul Nicolae  Tudor, trebuie căutat, el poate să fie găsit în vechile și noile sale cărți, deschise și citite până la ultima silabă.

* Citat din autograful ce mi-a fost adresat pe volumul (despre care voi scrie în curând), „Duminicalii”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s