Povestiri dintr-un război în vreme de pace (I)

Capitolul I

Era o superbă după-amiază de septembrie, (1985) tocmai terminasem târgul cu un țigan corturar care îmi adusese acasă într-un imens sac soios, un cazan de aramă pentru fabricat țuică. Cu toată îndârjirea autorităților comuniste din comună de a stopa astfel de activități gospodărești indinspensabile traiului unei familii din mediul rural, cu un teren de folosință de 0,15 ha., mulți țărani dețineau ilegal, e drept recipienți de felul acesta. După lungi așteptări sosise, în sfârșit și pentru mine clipa să am în gospodărie un cazan propriu, și să nu mai fiu nevoit să împrumut unul, sau să transport sub protecția întunericului borhodul prin vecini. Anul acela a fost unul bogat în fructe, în special prune, materie primă pentru țuică, și bucuria mea era și mai mare și datorită faptului că prețul pe care urma să-l plătesc era permisibil pentru mine – 5000 de lei, bani pe care îi aveam agonisiți cu chiu cu vai, când fratele cel mare, – paznic la CAP, m-a anunțat că a primit telefon de la șeful postului de miliție să mă prezint în acea seară la sediul miliției din comună. Deși nu știa prea bine nici el, sau a evitat să-mi spună, – un amănunt mi-a atras atenția. Notița primită prin telefon era cu numele și prenumele meu din Livretul Militar, și data nașterii, – că ceva nu este în regulă, și că această invitație este clocită pentru ceva neplăcut. Întors doar de 4 ani pe meleagurile natale, de care nu m-am putut despărți toată viața, după mai multe peregrinări pe „șantierele construcției socialismului multilateral dezvoltat”, absolvent al unei școli tehnice de construcții, trecut prin focul muncii ale înaltului patriotism, mândru nevoie mare, că mi-am lăsat amprenta pe fila istoriei făurite de „omul nou”, în „mijlocul unui ev aprins”, brigadier pe Șantierul  Național al Tineretului”, coordonat direct de C.C al U.T.C., și proaspăt secretar al unei organizații de partid, am purces cu capul sus, și pieptul umflat de inima care bătea mai să evadeze din cutiuța toracică, spre centru comunei, unde își aveau „cuibușorul lor de nebunii”, drăgălașii și mult iubiții de popor, milițieni. Pe drum am fost invadat de fel și fel de întrebări: pentru ce aș fii chemat acum în prag de seară, la miliție? -, mi se propusese cu ceva vreme în urmă să fac parte din echipa de sprijin al miliției, propunere pe care am refuzat-o politicos, motivând că am un program încărcat, că mi s-au trasat multiple sarcini de partid, că nu stau prea roz cu sănătatea, etc., etc., motive în parte adevărate, altele inventate din dorința de a nu deveni turnător. Mă gândeam și la lucruri mai bune – poate sunt chemat, îmi ziceam, să fiu „promovat”, să mi se acorde vreo „recompensă” – scriam și publicam poezii și articole prin diferite publicații, devenisem agresiv verbal, luam în răspăr realitatea, cultivam pamfletul, ironia din scrierlie mele era din ce în ce mai vizibilă, cei care îndrăzneau să mă publice îmi umblau în text, eliminând anumite cuvinte neconvenabile, înlocuindu-le cu altele mai domestice, pentru a nu supăra „urechile de lemn” al mai marilor culturnici locali, județeni și naționali. Am reușit prin abile schimbări de macaz să păcălesc vigilența „paznicilor” care vegheau pe ogorul literaturii și al culturii, și să mă strecor „zilier” mărunt prin codrul literar. Nu m-a ocolit nici gândul că sunt chemat să fiu trimis la vreo „specializare” – mă aflam mai de mult timp în atenția mai marilor comunității – prin luările mele de (o)poziție, aparent se părea că sunt un model, dar numai de suprafață, pentru că mă străduiam să mă „fardez”, dar în adânc „carii” urii rodeau înfometați la temelia „ființei concrete.” Tot parcursul drumului de acasă și până la dom șef, deși coboram o pantă, mintea mea încerca să urce undeva sus, poate acolo unde funcționează comandamentul inteligenței, pentru a afla pentru ce sunt chemat. Se îngâna ziua cu seara, o liniște grea apăsătoare căzuse parcă peste lume, vite costelive se întorceau de la pășune, silueta lor se îngemăna cu umbra mea, contopindu-se. Ici și colo, câte o poartă se deschidea, alta se închidea, greierii repetau milenariul lor refren, o adiere de vânt, venită parcă din alt timp și spațiu, mângâia obrajii verzi ai teilor din fața primăriei, pe treptele căreia trebuia să urc cu nădejdea și disperarea amestecate în suflet. Din biroul oamenilor legii se auzeau voci stinse, urmate de cascade de râs. Călcând peste pragul instituției, curajul meu până atunci țanțos, dintr-o dată a căpătat rău de înălțime. Mai lung mi s-a părut calea de la ușa de la intrare și până în biroul șefului postului de miliție,  decât drumul gloduros de acasă și până în miezul comunei. „Dom Șef” își lăsase de mai mult timp burtică și chelie, semn clar că munca intelectuală își făcea simțită prezența, stătea la taclale cu mai starostele  amărâților obștești, școlit nu glumă, la Academia „Ștefan Gheorghiu”. De cum mă văzură, stimabilii îmi făcură onoarea de a se ridica în coate din poziția culcat în care i-am găsit ( în post se găsea un pat de fier cu saltea dublă menită să odihnească oscioarele trudite ale trântorilor progresului și civilizației), și fără nicio introducere prealabilă că îmi spuse că  „având în vedere pregătirea profesională” statul român are stringentă nevoie de priceperea mea de constructor cu experiență pentru înălțarea celei mai mari construcții din toate timpurile – Casa Republicii, și în acest caz, Centrul județean militar, Buzău, mă așteaptă a doua zi cu porțile larg deschise, scopul final fiind de a fi concentrat. O piatră dacă s-ar fi prăvălit atunci din cer direct în creștetul capului meu și tot nu cred că putea să-mi facă o rană mai adâncă decât această veste. Încercam să mă mențin lucid, mă întăream în neputința mea pentru a trece acel obstacol, dar pentru prima oară în viață am constatat pr propria-mi piele că „…totuși, pământul se învârte!”  Nu vedeam înaintea ochilor nimic real, totul era parcă o groapă imensă în care erau aruncate de-a valma toate virtuțile umane. Camera stâmtă cu o singură fereastră, încadrată de un grilaj de fier, orientată spre Răsărit m-a teleportat imediat în labirintul infernului pământesc în care simțeam că sufletul meu intra încovoiat.  Cei doi oameni, momentan se prefăcuse, ca într-o poveste în doi balauri  iar eu dintr-un instinct primar îmi venea să le sfărâm scăfârliile. M-am trezit din acea stare afară unde noaptea își întinsese tentaculele negre, nu înainte de a asista la moartea becului bolnav din hol. Era ora când se întrerupea curentul electric.

Va urma

Anunțuri

Un gând despre „Povestiri dintr-un război în vreme de pace (I)

  1. Am citit această poveste încă vie fiindcă respiră adevărul acelor vremuri cu sufletul la gură. Aştept cu interes urmarea. Mulţumesc, o zi bună.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s