Povestiri dintr-un război în vreme de pace (II)

Capitolul I

Urmare…

Pe drumul înspre casă, călcând în gropi și la propriu și la figurat, nu mă puteam împăca cu ideea că chiar eu sunt „alesul” pentru o astfel de întreprindere, beznei dintre cer și pământ i se adăuga acum bezna din mintea mea. Simțeam aproape fizic că sub picioarele mele se cască o prăpastie hidoasă care mă despărțea pe mine cel de ieri de mine cel de azi, și numai cine nu a trecut prin asemenea stări nu-și poate imagina aglomerarea de imagini vii ori închipuite. Făceam drumul invers (geografic), suiam înspre locuința proprie însă sufletul meu se târa pe brânci. Hămăitul hâtru al unei javre de câine dintr-o curte a trezit în mine omul care am fost cu câteva ore în urmă, mă aflam aproape de familie, timpul nu-mi mai permitea să „filozofez”, trebuia să revin cu picioarele pe caldarâmul uscat, răutăcios, rezultat al progresului care ne era vârât pe gât. Ai mei, soția, trecută cu an peste 30, cei doi copii de 6 și respectiv 8 ani, și nu în ultimul rând tata și mama cu care îmi împărțeam casa, doi bătrâni trecuți de vârsta de 80 de ani și bolnavi mă așteptau înfrigurați. Citeam pe fețele lor asprite de vremuri nedumerire și speranță. Când le-am spus pentru ce am fost invitat la miliție, am simțit că ceva în ei se rupe, trecuseră însă prin situații mult mai dramatice, așa că șocul a fost bine temperat. Și totuși noaptea aceea a trecut greu, până când ceasul a țârâit ca o sirenă care anunța un iminent pericol, deși eram treaz de mult. Am plecat la autobuz, lumindu-mi calea cu o lanternă anemică, făcându-mi planuri cum să procedez să-i înduplec pe cei de la Comisariat să nu mă concentreze sau măcar să mă mai amâne. Aveam o grămadă de treburi de rezolvat. Auzisem fel de fel de grozăvii despre marele șantier, atât de la cei care trecuseră pe acolo, cât și din relatările difuzate de posturile de radio „Vocea Americii” și „Europa liberă”, pe care le ascultam clandestin la un aparat de radio cumpărat în rate. Aș fi dat orice, oricât, cuiva care ar fi putut să mă scape de concentrare într-un loc unde îmi era și frică și scârbă. Lucrasem până atunci pe mai multe șantiere, eram familiarizat cu regimul de lucru, îmi cunoșteam bine abilitățile profesionale, însă repulsia pentru construcțiile de tipul acesteia îmi crea o stare de oroare. Culmea, culmelor, coborând la Buzău din autobuz mi-a sărit în ochi silueta unui bloc în construcție, subconștientul meu îl vedea ca pe un monstru fioros, soneria macaralei-turn, bătăile de ciocan, strigătele și înjurăturile șantieriștilor mă făceau s-o iau în altă parte, aiurea, oriunde, numai la Centru militar unde eram plecat, nu. Cu toate acestea m-am pomenit deodată în fața porților unde un grup de civili așteptau să intre înăuntru. După câteva minute ne aflam într-o sală unde avea să se strângă aproximativ 100 de oameni, de la flăcăiași abia lăsați la vatră până la oameni cu părul cărunt, tați și unii bunici rezerviști, unii de treizeci de ani. Ca în orice astfel de împrejurări, era o zarvă de nedescris, mulți erau beți și cheful de vorbă și de harță era întărâtat și de faptul că se făcuseră deja ora 12 și încă nu venise ofițerul desemnat să stea de vorbă cu noi. Se făceau supoziții, toți însă știam că actul de concentrare se scrie pentru fiecare în acele momente care păreau o veșnicie.  Într-un târziu pe ușă și-au făcut apariția mai multe cadre militare în frunte cu un colonel cu petlițe și cascheta verde cu însemnele armei de „Vânători de munte”. Aveam să aflăm că era colonelul Rădoi, un zbir, originar din Miercurea-Ciuc, special detașat la Comisariatul din Buzău de MAN pentru efectuarea concentrărilor. Cărunt, cu fața prelungă, ras 2 mm sub piele cu o uniformă impecabilă cu o voce fermă ca un tunet, degaja hotărâre, striga dintr-un registru, întreba ce probleme deosebite ai, hotăra imediat, pe loc ce și cum. Unora li se înmâna ordinul de concentrare cu data de prezentare la Unitatea Militară peste două săptămâni, alții erau amânați pe diverse motive. Vorbea scurt, militărește, avea un surâs acru care te enerva, însă avea foarte bine dezvoltat simțul umorului. Mie mi-a venit rândul cam pe la jumătatea celor prezenți. M-am înfățișat în fața comisiei și mi-am scos planul la bătaie raportând că sufăr cu inima explicând în același timp și celelalte probleme pe care le aveam de rezolvat în familie. M-a ascultat cu calm, un calm care pe mine mă scotea din sărite. Am fost trimis la Comisia Medicală, din Comisariat, care mi-a dat un buletin de constare a sănătății și un termen de o lună de zile după care să revin. Toate aceste operațiuni au durat atât de mult că am pierdut autobuzul care mergea în Brăești, urmând să mă întorc cu o altă cursă care m-a lăsat la o distanță de 7 km. de casă. Se înnoptaseră de-a binelea când am ajuns în sânul familiei, ai mei chiar credeau că m-au și concentrat, i-am găsit speriați. Povestindu-le toată tărășenia, s-au liniștit. Speranța mea se agăța acum de doctorul care trebuia să mă consulte, un medic cardiolog renumit

Anunțuri

Un gând despre „Povestiri dintr-un război în vreme de pace (II)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s