Povestiri dintr-un război în vreme de pace (V)

Capitolul I

Urmare…

Am trecut pe la Casa de cultură a Sindicatelor, amintindu-mi de serile  minunate petrecute aici cu membrii cenaclului „Al. Sahia”, îmi suna încă în urechi părerile critice ale colegilor mei întru ale  literaturii, mă simțeam mai tânăr cu vreo 6-7 ani, am trecut prin centrul Buzăului, privindu-mă în vitrinile magazinelor, un nenorocit posomorât ținând sub braț o biață servietă leșinată.  Îmi venea să trec deodată prin toate locurile, să sărut asfaltul, pomii, clădirile, de parcă aceea era ultima mea trecere pe pământ. La poarta instituției de pe strada Bistriței câțiva inși pe care nu mi-a fost greu să-i identific, se ciorovăiau cu un plutonier. Omul în uniformă kaki cu o banderolă pe mână pe care scria O. S. C., se rățoia la ei că au întârziat, și-i poftea pe un ton autoritar, înăuntru. M-am alăturat imediat în grupul gălăgioșilor solidarizându-mă imediat cu ei, refuzând să intrăm în curte. Cei care aveau valize, și aveau, Slavă Domnului destui, stăteau pe ele jos și-și trecea unul altuia o sticlă cu un conținut maroniu, coniac, aveam să ghicesc după prima înghițitură. Între timp grupul a crescut, alții și alții purtând în mâini valize soioase. Ofițerul de serviciu ajutat și de alte cadre militare, cu toată hotărârea nu au reușit să ne bage în „staul” decât în jurul prânzului, și numai după ce a intervenit colonelul cu cascheta de guștere de Miercurea-Ciuc. Ne strânsesem în jur de 50 de persoane, și unul câte unul am intrat în sala de acum bine știută de fiecare. Grăbit nevoie mare și-a făcut apariția „sperietoarea” însoțit de mai mulți ofițeri și subofițeri, îi citeam pe chip nervozitatea cu toată forțarea pe care o făcea să-și ascundă pornirile. Aflasem de la militarii în termen din Comisariat care foiau printre noi că acesta este un om peste care nu se poate trece, cu ei se purta extrem de dur, îi umilește pe ofițerii inferiori și pe subofițeri în fața soldaților știrbindu-le autoritatea. Cu un gest care trăda scârba a trântit mapa cu fișele personale ale rezerviștilor, pe masa-birou și în picioare, niciodată nu l-am văzut stând jos, lua fiecare fișă, citea numele, dacă se nimerea să fii de față, trebuia să spui prezent și să te înfățișezi în poziție de drepți, în fața comisiei. Dumnezeu să mă ierte, dacă în această poziție mai putea să stea niște oameni care aveau la bord mai multe grame de lichid maroniu? Stăteai, deci așa cum te tăia capul și cum te țineau picioarele, câte unul mai șuchiu se așeza pe o băncuță alăturată. Răspundeai scurt, așa era ordinul numai că cine se mai supunea atunci ordinelor? Poate câte unul mai timid. Majoritatea… Odată cu terminarea „interogatoriului” erai invitat într-o anume parte a sălii, aveam să aflu pe unități. Cu grupul în care eram și eu încadrat s-a terminat repede, celor 12 ne-a fost ținut un discurs fulminant: „Casa Republicii unde mergeți voi să lucrați este cel mai mare obiectiv din România și din lume, șantierul se găsește în centrul capitalei țării și este coordonat ce Comandantul Suprem al Armatei, mult iubitul și stimatul nostru tovarășul Nicolae Ceaușescu. Este o onoare să fii prezent la făurirea acestui obiectiv. Peste ani când va fi gata veți fi mândri vă v-am oferit șansa unică să fiți constructori ai acestui măreț obiectiv de o importanță vitală pentru înaintare țării spre cele mai înalte culmi de progres și civilzație și înaintare spre comunism .Dacă vă faceți munca cu conștiință și cu devotament țara vă va fi recunăscătoare, iar voi vă înscrieți în Cartea de aur a construcției comuniste. Salariul este bun, puțeți câștiga și de două ori banii pe care îi luați de la locurile voastre de muncă. Nu trebuie să uitați nicio clipă că sunteți militari, că ați jurat față de patrie și trebuie să o serviți chiar și cu prețul vieții (umoare în sală) . Regulamentele militare sunt aspre, și ele trebuiesc îndeplinite întocmai și la timp. Sunteți buzoieni, caracterizați ca oameni serioși și patrioți desăvârșiți, dovediți că așa rămâneți pe toată perioada concentrării, să nu vă faceți județul de râs. Vă urez drum bun și succes!” După care a ales pe unul dintre noi, care stătea cel mai drept în picioare, i-a dat foile de drum, ne-a încolonat, a făcut din nou apelul, ne-a mai înnumărat încă odată de parcă ne-am fi evaporat între timp, și-a consultat ceasul de la mână și ne-a spus că la 14, 30 avem tren personal spre București. Mai aveam o jumătate de oră până a ajunge la gară.

Va urma

 

Anunțuri

Un gând despre „Povestiri dintr-un război în vreme de pace (V)

  1. Aş dori ca această poveste să nu se termine niciodată deşi citind-o se vede suferinţa pe chipul meu trecând prin suferinţele autorului. Semnul meu de cetire şi de trecere prin casa sufletului autorului sper să nu supere pe nimeni.O zi superbă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s