Povestiri dintr-un război în vreme de pace (VIII)

Capitolul II

Urmare..

Încă de la primele ore ale dimineții, au început să apară cadrele militare care ne-au scos afară, prin mijloace mai puțin ortodoxe, ordonându-ne să ne așezăm, pe județe. Au început verificările – numărarea, cea mai oribilă și neomenească practică din câte aveam să trăiesc – și rânduri, rânduri am trecut pe la magazie, unde am fost echipați militărește cu căciulă, pufoaică, flanel fără mâneci, ciorapi, centură, bocanci, cască de protecție și mănuși, ori palmare, toate „ștoc” cum se spune în armată. Această operațiune a durat până în jurul prânzului, când am fost din nou îngrămădiți pe spațiul verde dintre blocuri, devenit platou de adunare. Mai întâi am fost repartizați pe plutoane, după meserii.  Și mereu înnumărați…! După care s-a făcut distribuirea în echipe de lucru. Șeful de echipă era ales dintre concentrații cu cele mai mari categorii, sau după alte criterii, fără vreo legătura cu expertiza profesională. Ordinea în grupă se făcea tot pe baza treptelor profesionale. Eu am nimerit în cea mai mică, din punct de vedere numeric, echipă formată doar din 6 oameni, condusă de un brașovean, de stirpe moldovană, un om bine pregătit profesional, dar la început prea timid și slugarnic în același timp. Pentru comanda plutonului a fost îndrituit un locotenaș de pământ de undeva de pe lângă Gherla, băiat cumsecade, neînsurat, dar cam milităros, făcuse o boacănă în Unitatea unde a fost repartizat, nu avusese timp să-și exerseze disponibilitățile de comandant de pluton și credea că o poate face acum aici, cu alde ta-csu. N-a fost să fie… La ora 14, în formație completă – gradații purtam pe epoleți însemnele gradului, – în frunte cu toalent ne-am deplasat în dezordine la cantina din Vitan, una din cele mai mari din câte avea Capitala la acea dată. Sute de militari într-un șir lung, încovrigat de la colțul clădirii până la etaj unde se afla sala de mese, înaintau cu viteza melcului. La parter se găsea Popota. Până am ajuns în fața ghișeului de unde primeam mâncarea, am avut vreme suficientă să-mi trimit gândul acasă la cei dragi, dar îndată ce pătrundeai în sală, mirosul de haleală, deși nu era cine știe ce, uitai de toate. În zona unde se distribuia hrana, mai întâi făceai cunoștință cu un maldăr uriaș de tăvi din plastic după spinarea cărora te murdăreai de grăsime și alte „calorii”, dintr-un impresionant coș luai o bucată de pâine, totdeauna neagră și uneori tare ca piatra, apoi intrai în posesia unei linguri și a furculiței pe care nu prea aveai la ce să o folosești, după care ți se deschidea panorama  cazanelor uriașe din care ieșea aburi ca de la CET și țațele bucătărese cu halate… și mâini cu unghii lungi, sub care nu-ți era greu să distingi resturi din meniul zilei/zilelor. Potrivit cu această observație circula printre noi o glumă: fetele când nu puteau fura, se mulțumeau cu ce le rămânea sub manichiură. Personal am văzut o cocoană în bucătărie posesoare a unei manechiuri, că dacă și-o umplea, spre exemplu cu pireu de cartofi, putea să hrănească un cotoi siamez. Meniul din acea primă zi de concentrare, era în așa hal pregătit că mie mi-a fost imposibil în care farfurie se găsește felul întâi, și în care felul doi, pentru ambele utilizând doar un singur tacâm, lingura. Regula era ca după ce mănânci să duci tava în teritoriul unde se clătea vasele, mulți însă își lăsau tăvile pe masă, iar acestea ajungeau retur, trecut peste ele o cârpă care puteai să juri că nu a fost niciodată albă. Atunci mi-am reconfirmat mie însumi o constatare veche din timpul cât mi-am satisfăcut serviciul militar, că în armată, ți-e foame mai tare după ce te ridici de la masă,și cum Doamne iartă-mă să nu strigi cât îți ia gura: „Trăiască socialismul!” După amiaza cu mațele chiorăind ne-am consumat-o tot pe platou, executând instrucție de front, eram „pufoși” în opinia cadrelor militare, unii concentrați nici nu făcuse armata, alții uitase și cum se stă în poziție de drepți, așa că trebuia s-o luăm de la capăt. – Drepți! –  La dreeaptaa! – La stânga-mprejur! – Pe loc repaos!!! îi dădea tinerelul clujean de parcă avea în față un nou contingent de recruți, nicidecum pe alde bunicu-său. Bineînțeles că la început am executat câteva comenzi, mai mult așa pentru distracție. După aceea într-un consens general, am refuzat cu toții protestând că am venit la muncă nu la instrucție; patentul, ciocanul, tesla, puteam să le mânuim cu succes și fără comenzi caricaturale. Țiganii din Vitan erau pe stadion  în fiecare pauză de 10 minute, oferindu-ne țigări și băuturi spirtoase, mulți chiar găseau oportună astfel de servicii și sub privirile neputincioase ale locotenentului se instruiau asiduu trăgând din sticluțe. Între timp am făcut cunoștință și cu comandanții Unității Militare, colonelul Dăscălescu, Șeful Statului Major, colonelul Stanca care datorită cremei închise pe care i-o aplicase la naștere mama natură, îl poreclisem „laleaua neagră”. Era un țigan sadea, romanizat însă, înalt, spătos, cu părul cărunt, împachetat într-o uniformă bine pusă la punct, cu însemnele armei infanterie (peste câteva săptămâni avea să fie promovat Comandant al Unității, nou înființată ca urmare a aglomerării cu militari concentrați care depășea cu mult efectivul scontat. Căpitanul Chirițoiu era secretarul Comitetului de partid pe Unitate, un ofițer croit după standardele comuniste, cu o personalitate ștearsă, ambiguu în hotărâri, cu un limbaj tipic limbii de lemn. Ori de câte ori deschidea gura, n-am putut remarca nicio scânteie de spirit, în lungile și plictisitoarele sale „discursuri politice”. Dacă aveai insomnii, te gândeai la vorbele lui Chirițoiu și adormeai buștean. La comanda companiei, trăgea din greu, locotenentul-major, Lupeș, subțirel, răvășit, în uniformă militară de șantier, confundându-l de multe ori cu un concentrat. Îl salva doar cele trei steluțe ce-i străluceau pe umeri. Șeful Unității-Lagăr ne-a onorat cu o cuvântare atât de densă că mulți camarazi picoteau în picioare. A urmat la cuvânt „laleaua neagră” care era mai „colorat” și în exprimare, atenționându-ne de privațiunile la care am fi supuși dacă eludăm regulamentele și ordinile militare. Și uite-așa, în salturi „scurte și repezi”, s-a scurs prima zi pe frontul luptei dintre noi și noi.

Anunțuri

Un gând despre „Povestiri dintr-un război în vreme de pace (VIII)

  1. Cu toţii de-a lungul vieţii trecem prin încercări sau etape greu de trecut, greu de trăit, viaţa este ca un slalom printre obstacole chiar asta este sănătatea şi frumuseţea ei, dacă n-ar fi aşa totul ar deveni o monotonie ca un dans lipsit de culoare, dar detaliile ca şi povestea merg mai departe. Sunt curioasă şi vreau să citesc această poveste pe mai departe, mulţumesc, o seară binecuvântată.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s