Povestiri dintr-un război în vreme de pace (X)

Capitolul II

Urmare…

8 Aprilie 1986 este data când echipați, și înarmați, până în prăselele gurii de rai, am urcat cu echipa în liftul poreclit „Alimak” și debarcați pe frontul muncii. Prima misiune – decofrarea unui perete interior. Încă din primul moment și timp de 4 luni cel mai puternic inamic cu care ne-am luptat a fost curentul. Erau câteva zone care atunci când le penetrai,- și nu aveai cum să le eviți – erai „asaltat” ca de un uragan. Toată perioada cât am stat aici nu mi-am scos vata din urechi, iar aspirina nu mi-a lipsit din buzunarul de la piept (am înghițit, fără exagerare, o sacoșă de „acid acetilsalicilic”, ca medicament preventiv în nevralgiile și trombozele arteriale și venoase, din care cauză am avut adesea tulburări gastro-intestinale și m-am preocopsit cu un pui de reumatism, și toate acestea întâmplându-li-se și celorlalți combatanți. Datorită săturării urechilor cu vată, auzul nostru se lenevea îngreunându-ne comunicarea între noi. Când ne aflam mai la distanță unii de alții, atunci când erau pericole- și erau la tot pasul – nu puteam interveni, cei expuși căzând în adevărate ambuscade, surse sigure de accidente, unele fatale. Programul de lucru era de 12 ore, o săptămână lucram de zi, de la 7 la 19, o săptămână de noapte, de la 19 la 7. Având în vedere însă că deșteptarea se dădea la ora 5 dimineața, iar la dormitor ajungeam în jurul orei 20, este evident că ne mai rămânea timp de odihnă doar 9 ore, dar de dormit nu dormeam mai mult de 5-6 ore, încât a doua zi eram într-o stare excelentă pentru atac. Pentru masa de prânz, sau de la miezul nopții, aveam la dispoziție o oră, timp pe care îl petreceam pe timp friguros, în jurul focului, foc nelipsit, era parcă un foc viu, se ardeau zilnic zeci de metri cubi de material lemnos, bun pentru cofraje, nu conta că era deșeu ori nu. Cât am „luptat” pe frontul muncii din Casa Republicii, n-am văzut niciodată un foc pe lângă care să nu stea militari sau civili. Erau unii – chiar o spuneam în serios – lângă foc le era locul de muncă. Săptămâna când lucram noaptea programul începea la ora 17, 30, care debuta cu apelul pe platoul de adunare, dintre blocuri, servitul mâncării de seară la cantina din Vitan, sau la sala de mese de pe „Republicii”, îmbarcarea în autobuzele militare care nu întârziau nicicum, mereu arhipline. Se dădea o adevărată luptă pentru a ocupa un loc pe scaune, apelul maistrului la punctul de lucru, făcut de data aceasta de șeful de lot, apoi repartizarea în „tranșeele” de pe schele. După care urcam pe șantier, dar până începeam atacul stăteam o oră, uneori și mai mult la bârfă. În pauza regulamentară de la jumătatea nopții, mâncam, din traista proprie, apoi ne retrăgeam în cele mai întunecate unghiuri ale mastodontului, și ne culcușeam pe lângă foc, până pe la 4-5 dimineața, când începeam să ieșim ca șobolanii de prin găuri. Până la încheierea programului, ne mai făceam că mișcăm câteceva, dar preocuparea constantă era taclalele, șeptica, țintarul, ba mai încingeam și câte-o „bâză”, așa să ne menținem în formă. Urma ceremonialul, mereu același: apelul de dimineață, din nou pontajul, încolonarea, și deplasarea pe pista de la ieșirea din șantier unde ne aștepta, autobuzele care mereu întârziau, defilarea și darea onorului, cadrelor care inspectau trupele la ieșirea din schimb. Am spus defilare și onor, ei bine, a fost o ironie, nici naiba nu se sinchisea să bată pas de defilare sau să întoarcă privirea spre locul unde se împopoțonau dragii comandanți, ba, cei mai mulți fumai în formație, se uitau în partea opusă, sau scuipau scârbiți, iar după ce ieșeam din porțiunea „minată” strigam: „huooo! apeviștilor! Munca în sine nu era grea dar pericolul de accidente ne dădea târcoale continuu. Se lucra în trepte, jos, cofrau dulgherii, peste ei, fierarii betoniști urzeau fierul beton  O.B. striat, gros de 40 de milimetri, deasupra lor roiau sudorii și lăcătușii care „înnodau” armătura, care era controlată și cu laser pentru a se verifica că nu există fisuri, sau pori. Oricând putea să primești de sus harul unui obiect contondent, fier, lemn, o sculă sau altceva, ca să nu mai vorbim de ploaia de scântei de la sudură care ne găurea salopetele, cândva verzi la culoare. Și peste tot curentul, inamicul numărul unu, care a lăsat multe guri fără dantură și multiple afecțiuni lombare. În sectorul unde mi-am lăsat 4 luni din viață, dar și în altele pe unde am umblat ( am avut curiozitatea să străbat acest labirint, de la adăpostul antiatomic și stația de metrou și până la ultima cotă – << + 45>> ) nu am văzut un grup sanitar în Casă. Erau, într-adevăr WC-uri de șantier în zona barăcilor, dar acolo militarii mergeau doar când aveau necestități de chiuleală, în special ziua, în rest nu era colț mai obscur unde să nu simți mirosul  p……i și al c…….i (!). Pentru curățenie, aici își aveau sectorul, militarii în termen

Anunțuri

2 gânduri despre „Povestiri dintr-un război în vreme de pace (X)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s