Povestire dintr-un război în vreme de pace (XVII)

Capitolul II

Urmare…

Mărturisesc sincer că șantierul Casei Republicii a fost o adevărată școală a dizidenței românești, mulți tineri care atunci au fost surghiuniți acolo au ieșit în decembrie 1989 în stradă dând jos, după lovitura de stat, un regim putred, mulți dintre concentrați care au trecut prin această școală au fost în primele rânduri în „revoluția” română din 89, și care mai apoi au luat atitudine față de criptocomuniști. Nu greșesc, am convingerea, că toți ofițerii și subofițerii, care au fost puși în genunchi pe coji de nucă în această școală au întors „armele” împotriva „dascălilor” învățământului de partid. O armată înfometată, dezichilibrată psihic, și fizic, neinstruită sau prost instruită, batjocorită, nu putea, nu avea cum să fie loială unui regim care punea mai presus megalomania, dorința de înălțare, cu orice preț a unor construcții care fac discordanță cu idealurile române, care deși frumoase și utile aleșilor de azi, se făceau într-un mod agresiv. Se vorbea în documentele de partid despre grija față de om, cerință care pretindeau adepții acestor teorii, că trebuie urmată și înfăptuită întocmai, în realitate însă grija aceasta nu era decât o parodie. Omul nu prea conta, am avut prilejul să fiu martor de mai multe ori ale unor întâmplări extraordinare: un ofițer căruia îi murise cineva drag din familie, nu i s-a permis să participe la înmormântare. A găsit spre fericirea lui, dacă asta se poate numi fericire, înțelegere la șeful de lot, care l-a învoit, fără știrea mai marilor armatei. Când s-a întors, în loc să-i fi prezentat coondoleanțe, cum ar fi fost omenește și creștinește, tânărul ofițeraș a fost obligat să se tundă zero, și recompensat cu 10 zile de arest la garnizoană. Ei, bine, cum ar fi putut să reacționeze un astfel de om în 89? Un alt caz notoriu, trist și inuman: un concentrat a fost înștiințat de familie, printr-o misivă că nevasta a părăsit căminul conjugal, lăsându-l pustiu de bunurile comune, agoniseala celor 20 de ani de căsnicie, cu trei ieșiri consecutive a  câte un an în Libia și Irak. A făcut apel, cum era firesc și cum cereau regulamentele militare, dar nu a primit de la nimeni undă verde de a merge să-și rezolve grava problemă de acasă. Au urmat rugămințile la  organele civile, care însă nu și-au dat acordul pentru învoire considerând că este o problemă minoră, în timp ce alții după cum am relatat mai la deal, stăteau bine mesi, acasă săptămâni întregi, și veneau doar de semnau statul de plată. Am intervenit și noi colectivul, însă indiferența a învins. În consecință, camaradul  a decis să părăsească unitate și locul de muncă Oricine, cred, ar fi procedat la fel. Numai că, Doamne, ce grozăvie! A ajuns acasă prea târziu, nu a mai putut recupera nimic din truda sa. Tăria sufletească l-a trădat, și în disperare, omul și-a pus singur capăt zilelor. O viață curmată (au fost mai multe asemenea tragedii) de niște greșeli omenești. Sunt sigur că dacă nu ar fi fost concentrat, ori dacă i se permitea o permisie, această ființă putea să fie salvată, și recuperată psihic.

Va urma…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s